Libertate si spiritualitate

Avem nevoie de Dumnezeu!

• Despre noi
• Dumnezeu e Iubire!
• Un Craciun linistit!
• În faţa morţii de naşterea Domnului
• Despre Iuda in Miercurea Mare

Ştiri

Despre noi

2016-10-31 22:18:56

După ce am mers la moaştele sfântului Dumitru şi după ce am atins racla sfântă, după ce am recitat din nou rozariul pe legea mea, romano-catolică şi am participat din nou la sfânta Liturghie, acum, de abia aştept ca săptămâna aceasta, aşa cum mi-am propus, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Am început să recitesc Biblia şi Catehismul. Simt nevoia de spiritualitate, mi-e poftă de trupul şi sângele lui Isus Cristos, prin împărtăşanie, am făcut totuşi o facultate de Teologie-Litere şi nu cred că mi-am ales degeaba să urmez încă de mică o cale a virtuţii creştine, a filosofiei creştine, căutând Adevărul şi fiind aproape de Dumnezeu. Dumnezeu, indiferent de confesiune, Marele Creator al Universului, licărul meu de spiritualitate, de divinaţie.

Ani întregi m-am rugat Domnului în tăcere. Ani întregi m-am rugat Domnului Dumnezeu în linişte, acum simt că este momentul să arăt lumii credinţa pentru că simt nevoia de spiritualitate mai mult decât oricând. În afara comunităţii Bisericii, în care vreau să mă reintegrez, mă simt realmente oaia rătăcită şi îmi doresc enorm să revin la normele mele de valoare şi la principiile mele, cu inima la fel de pură ca şi cum aş fi din nou copil. Din nou copil. Dumnezeu mă cheamă şi mă strigă, Dumnezeu vede că eu tind spre el, pentru că... îmi umplu casa de icoane, dar ignor mersul regulat la biserică şi sunt atrasă şi de lucruri rele uneori.

Da, ştiu, îmi reamintesc pe de rost şi rugăciuni în latină, şi replici ale ritualurilor din Biserică, după ani, şi învăţăturile sfinte din Catehism, şi învăţăturile Moralei, materii la care aveam nota 10 la examene în facultate şi, iată, după mai bine de 14 ani de viaţă laică, o absolventă de Teologie-Litere se întoarce doar pentru a arăta, prin lumina credinţei, şi altora, miracolul existenţei umane prin Dumnezeu. De ce acest site şi de ce această nouă abordare? Sinceră să fiu, nu ştiu de ce. Pur şi simplu, mi s-a făcut dor să recitesc Catehismul, am căutat pe Internet, am regăsit ediţia pe care am învăţat-o eu, ediţia din 1993, m-am bucurat să o regăsesc online şi să o recitesc şi pur şi simplu mi-a venit ideea că am scris toate prostiile lumii la viaţa mea, mai puţin despre credinţă şi învăţăturile Bisericii, deşi pregătirea mea, în definitiv, aceasta este. Poate că Dumnezeu vrea să scriu şi ca prin scris, să fiu utilă, să arăt şi să iluminez, să aduc cât mai mulţi oameni pe calea credinţei şi a mântuirii, pentru că nu este deloc suficient să trăiesc doar eu după învăţăturile sfinte şi să nu încerc să aduc cât mai mulţi oameni spre Dumnezeu. Atunci când am ales Facultatea de Teologie-Litere probabil că Dumnezeu m-a chemat şi probabil că acum, în sfârşit, cred că fără Dumnezeu nu suntem nimic.

Pentru că am cercetat poruncile lui Dumnezeu (le ştiu pe de rost) şi înaintea împărtăşaniei, am constatat că nu am niciun alt păcat de moarte decât pe acela că nu am mers duminică de duminică la Biserică şi că nu am respectat ritualurile şi orânduirile (posturile) Bisericii. Dacă n-am furat niciodată, dacă mi se pare realmente absurd să fur, dacă n-am ucis niciodată, dacă i-am cinstit pe părinţi şi dacă l-am cinstit pe Dumnezeu, dacă am trecut la viaţa mea printr-o experienţă a morţii şi ştiam că merg în Împărăţia Cerurilor, oare nu este păcat să nu merg din nou la Biserică, oare nu este păcat să nu menţin legătura aceasta cu Dumnezeu nu doar ca pe o relaţie personală, ci în iubire şi comuniune cu aproapele? Dacă la 12 ani, dacă la 15 ani, dacă la 10 ani eram atât de atrasă de filosofia aceasta despre Dumnezeu, cât de tare să mă fi pervertit acum oare şi să îl mai las doar în intimitatea mea pe Dumnezeu, deşi am scris atâtea prostii la viaţa mea, atâta politică, atâta economie, atâtea mondenităţi, dar arareori despre Dumnezeu. Oare n-ar fi bine să mă apuc să scriu şi despre Dumnezeu, în setea mea de spiritualitate şi de dreptate? Într-un mod organizat, într-un mod inspirat cu har divin? De câte ori am simţit harul dumnezeiesc lucrând prin mine şi de câte ori am materializat acest har în ceva constructiv nu doar pentru dreptatea profană, ci pentru Dumnezeu, în Dumnezeu, pentru Dumnezeu.

NU, NU sunt nebună aşa cum m-a luat lumea cea necredincioasă dacă spun că în 2005 am avut o răscruce, că era să mor şi chiar am văzut porţile Cerului deschizându-se pentru mine, dar am preferat să mă întorc pe Pământ. Motivaţia mea, oarecum imbecilă, pentru care nu am vrut la 25 de ani să mor a fost aceea că nu am apucat să fiu mireasă şi să am măcar un copil, adică menirea vieţii unei tinere de 25 de ani, nu să moară. Şi m-am întors în iadul care sunt ferm convinsă că există pe acest Pământ, pentru a nu-mi găsi rostul pentru care m-am întors nici până în ziua de astăzi, iar lumea să mă ia de nebună dacă spun că l-am văzut pe Dumnezeu. Că l-am văzut pe Papa Ioan Paul, care era mort, venind să mă întâmpine şi am văzut Lumina Sacră dar m-am zbătut să trăiesc, nu să mor. Lumea mă ia de nebună, vrea să mă omoare şi să nu răspundă penal nimeni, e specific nemernicilor fără de Dumnezeu. Rămân şi continui să-mi port crucea, crucea care mi-e destinată, pentru că probabil Dumnezeu m-a iubit, m-a încercat, de aia mi-a dat atâta patimă în astă viaţă.

Un site de rugăciune şi de credinţă, un site de reportaj bisericesc, un site despre sărbători şi sfinţi, un site despre percepţia mea asupra învăţăturilor divine şi asupra Bibliei, un site care doreşte să aducă lumina şi în sufletele altora, un site care îndeamnă pe absolut toată lumea să creadă, să nu păcătuiască, să facă fapte bune şi să se îndepărteze de la cele rele, un site personal, dar un site universal, cum vede Mirela Predan, umila păcătoasă absolventă de Teologie-Litere, dar oaia rătăcită ideea de credinţă, de rugăciune, de învăţătură şi de Dumnezeu.

Mirela Predan

22 spre 23 septembrie 2005. De-aţi şti voi ce înseamnă moartea, unul n-aţi mai fi vânduţi diavolului, unul n-aţi mai face pe altul să sufere, unul n-aţi mai crinti. Ştiam că voi muri şi cu gândul doar la Dumnezeu, eram neliniştită să apuc să-mi termin testamentul. Salvarea, Poliţia, toate astea acum trec prin mintea mea, însă eu ştiu un lucru, un lucru de netăgăduit: cât se zbate sufletul să se desprindă de corp în neputinţă, ce spasme, ce durere, ce chin! Ce urâtă e moartea cu coasa, ce mare e şi ce înfricoşătoare, ce linişte şi fericire este după...! Îmi amintesc ce înseamnă viaţa, moartea şi destinul ori de câte ori mai văd o nedreptate, ori de câte ori mai văd o fiinţă cum se zbate. În august, pisica a făcut patru pisoi, i-a luat din adăpostul făcut de mine şi de Ică în boxă şi i-a ascuns. Acum o lună au apărut mai întâi doi, i-am luat în casă crezând că o să-i salvez, au murit, mai apoi al treilea, l-am luat, i-am luat vitamine, l-am îngrijit, am crezut că o să scape. N-a murit atunci ca să moară acum de Crăciun, brusc de ieri înrăutăţindu-se starea lui şi nu înţeleg de ce. Mânca, începuse să se joace, mi-e greu, mi-e incredibil de greu să înţeleg de ce. Spasmele morţii lui mi-au amintit de spasmele morţii mele din 2005. Eu atunci n-am murit, am supravieţuit, cu otrava în mine, ca un miracol al rezistenţei, am supravieţuit. Ca alţii să râdă de mine, să mă scoată de nebună, să mă batjocorească, să mă umilească inclusiv pe considerentul că spun ce-am simţit. Un om, un om conştient în faţa morţii, cerând disperat ajutor oamenilor care oricum n-aveau ce să-mi facă, m-am luptat cu moartea, am învins-o. Nu se ştie pentru cât timp. Iar de aţi şti voi la modul real ce e aceea moarte, ce înseamnă suflet să se desprindă de trup, ce înseamnă teama că trebuie să dai socoteală PENTRU TOT CEEA CE-AI FĂCUT ÎN VIAŢĂ, am zice că răul intenţionat, nemernicia, mizeriile nu trebuie niciodată să ne mai aparţină. Pentru că sigur există dincolo un Dumnezeu judecător unde, fără nicio regulă de procedură, fără nicio eroare judiciară, vei da seamă pentru tot ce-ai făcut. În filmul vieţii. Cât ai iubit, cât ai urât, câtă vinovăţie şi câtă nevinovăţie. Eu mă duceam în Cerurile de lumină mireasă. Voi, în locul meu cei care mă priviţi cu ură, mă dispreţuiţi exact pentru sentimentele mele prea umane, oare ce-aţi fi făcut? Voi care m-aţi urât şi m-aţi dispeţuit, voi, care mi-aţi vrut mie moartea, voi care m-aţi torturat din gelozie şi m-aţi chinuit? Pentru că eram mai bună ca voi, pentru că eram mai frumoasă ca voi, pentru că eram mai deşteaptă ca voi... La mai bine de 11 ani de atunci, văd că oameni şi animale avem acelaşi sentiment în faţa morţii. Acelaşi chin, aceeaşi durere, oare noi ce-am făcut în vieţile astea deşarte şi scurte, pentru ce ne-am chinuit, ce-am oferit? Iertare, împăcare, dragoste sau ură, dispreţ, minciună şi conflict? Oare chiar nu ne e frică de Dumnezeu şi de dincolo de moarte, oare chiar nu realizăm că oricât am fi la un moment dat sau altul de tineri, acestea nu sunt decât etape ale existenţei şi că toţi vom muri, iar atunci când vom muri, va trebui să dăm socoteală? Nu înţelegem să nu mai furăm, să nu mai păcălim, să nu mai batjocorim, pentru că oricum nu luăm nimic cu noi şi e degeaba? Oare nu înţelegem că singurele care vor rămâne după ceasul morţii noastre vor fi păcatele făcute pentru a avea? Oare chiar nu pricepem că totul este absolut zadarnic? Oare chiar nu înţelegem că se va întoarce totul împotriva noastră? Pentru că Dumnezeu a creat orice fiinţă cu rostul ei, orice gest şi orice gând cu rostul lui, orice zi cu rostul ei? Cere, mă, dacă n-ai, munceşte, fă fală prin muncă, NU fura şi NU da altuia în cap cu invidii şi cu gelozii. Fă fapte bune, nu perversităţi şi nu nemernicii. Pentru că, într-o bună zi, mai devreme sau mai târziu va veni şi ziua morţii. Şi atunci cu toţii negreşit vom plăti. Pentru fiecare gest necugetat, pentru fiecare suferinţă pe care o provocăm aiurea altuia, cu gânduri murdare şi nedrepte, pentru fiecare acţiune de-a noastră, în echilibrul universal, toţi vom plăti.


Urmăream un reportaj halucinant realmene cu puţin timp în urmă pe Discovery ID. O reconstituire după realitate: o casă bântuită. Bântuită de... spiritul unei pisici moarte în chinuri la un incendiu. Biata de ea. M-a şocat realmente un lucru: să bântuie o casă sufletul unei... pisici? Aha, deci şi pisicile au suflet, nu doar sufletul omului este nemuritor. NU, nu-s nebună dacă spun că există viaţă umană după moarte, ştiinţific a fost demonstrată asta, ştiinţific s-a demonstrat cu reconstituiri. Dacă aş fi murit în 2005, oare, m-aş fi făcut şi eu fantomă pentru că ucisă fiind, era clar că sunt un suflet neîmpăcat? Fantomele există, eu nu le-am văzut, m-am văzut doar pe mine însămi în pragul morţii şi ştiu că s-au deschis porţile Cerului pentru mine. Aşa e, uneori NU putem face rău, suntem împiedicaţi de destin, de ceilalţi oameni, de Dumnezeu, însă este clar că INTENŢIA CONTEAZĂ. Intenţia fie ea şi ca gând, pentru absolut tot trebuie să plătim! A murit tata, a murit şi tatăl vitreg, dacă aţi fi ştiut voi ce este aceea moarte aţi mai face acum batjocura asta? A murit Titi, la o săptămână, din senin, şi-a luat după el şi pisoiul pe care l-a avut. Îl luasem la mine acasă, dar... într-o săptămâna a murit. Tata a murit la numai 44 de ani, în aceeaşi zi fatidică de mai, 17, la fix la 15 ani după ce a murit bunica, mama lui. Pe mine, tata n-a vrut să mă ia la 25 de ani, în 2005. Sunt semne peste care nu poţi trece indiferent, sunt semne faţă de care trebuie să învăţăm şi trebuie să luăm aminte. NU SUNT NEBUNĂ DACĂ SPUN CĂ EXISTĂ VIAŢĂ DINCOLO DE MOARTE ŞI CĂ TOŢI VOM MURI ŞI CĂ EXISTĂ ECHILIBRUL UNIVERSAL AL DREPTĂŢII. Sunt doar un om care a trecut prin asta şi-a supravieţuit. Şi-a înţeles mai mult decât oricând că Dumnezeu nu ne chinuie, Dumnezeu ne lasă însă pe mâna satanei, dacă în timpul vieţii, prin faptele noastre, pe satana, nu pe Dumnezeu îl iubim. De fapt, noi alegem ce vrem şi ce facem. Dacă vrem să furăm, să batjocorim, să invidiem, să facem rău altuia, să ucidem, în fapt pe satana îl iubim şi vom da socoteală pentru asta. Dacă suntem drepţi, buni şi blânzi, pe Dumnezeu îl iubim şi lângă el vom merge. Nu spun noutăţi, spun doar exact la fel cum au spus şi generaţii peste generaţii de oameni de pe întreaga planetă, care au crezut într-o divinitate.


Isus se naşte, eu am în faţa ochilor spasmele morţii unei fiinţe, fie ea şi animale, toţi ne naştem, toţi murim şi medităm asupra vieţii şi morţii. Unii devenim îngeri în grădina raiului cea plină de verdeaţă şi de animăluţe, alţii demoni, brăzdaţi de prea multă sete de avere, de putere, de fapte necurate, de gelozie, de invidie, de dorinţa de a face nemernicii.

Pentru mine va fi un alt... Crăciun nefericit, la braţ cu moartea şi cu durerea... Peste ani şi ani în lumină, sigur voi fi răsplătită pentru tot ceea ce a însemnat în viaţa asta un perpetuu şi nemeritat chin!

Mirela Predan